Editorial

În spatele uşilor închise (de Valentin Stănilă)

     Ar fi o dovadă de nepermisă naivitate să ne imaginăm că discursurile de mâine, din Parlament, vor mai putea să schimbe o iotă din decizia fiecărui deputat şi senator în privinţa votului său la moţiune. Chiar dacă scrutinul se va desfăşura joi, din pricina aglomeraţiei la tribuna Camerelor reunite, nici măcar o noapte în plus nu va fi folosită pentru calculele referitoare la opţiunea de vot.
     Cum era de aşteptat, s-a ajuns la un număr incredibil de scenarii, în ambele situaţii, fie că moţiunea "va trece", fie că "nu va trece". Credem că este inutil, cel puţin în momentul de faţă, să examinăm gradul de fezabilitate a unei formule sau a alteia, mai ales că analiza ar viza zeci şi zeci de posibilităţi. Interesant este şi faptul că, în condiţiile respingerii moţiunii, nu este exclusă posibilitatea operării unor modificări importante în formula guvernamentală actuală, în vederea asigurării unui sprijin parlamentar ceva mai consistent. Prin urmare, pe acest teren al supoziţiilor, aproape orice devine nu numai credibil, ci şi posibil.
     Aşa că, admitem că ne putem aştepta şi la "lovituri de teatru", care să arunce în aer "construcţii" migălite - poate - de luni de zile în tot felul de laboratoare ale strategilor şi tacticienilor, de la partide până la palatele Cotroceni şi Victoria. În consecinţă, n-are rost să tot dăm în bobi. Nici măcar nu merită, în momentul de faţă, să luăm în seamă ceea ce interesează, în cel mai înalt grad, respectiv ce va fi după votul din Parlament.
     Orice formulă va putea să fie judecată nu atât în funcţie de ceea ce va oferi la suprafaţă, ci de modul în care s-a ajuns la ea, astfel încât să fie adoptată. Ce interese au stat şi vor sta la baza ei? Chiar dacă nu vom afla în curând răspunsul, se impune a constata că, noi, alegătorii, am fost scoşi total din joc, opiniile exprimate în sondajele din ultima vreme confirmând un sentiment cvasigeneralizat de frustrare. Totul s-a făcut în spatele uşilor închise, deşi protagoniştii ne-au dat asigurări că nu au loc tratative, că nu există parteneri de dialog şi alte asemenea baliverne. Pertractările s-au derulat nu numai între partide şi între acestea şi cele două palate, ci şi în interiorul unor formaţiuni politice. Însăşi naşterea, cu dureri, a moţiunii de cenzură stă mărturie a unor frământări puternice, al căror ecou public este, cu siguranţă, palid faţă de ceea ce s-a petrecut în realitate.
     Mecanismele de adoptare a deciziilor atât în partide cât şi în instituţiile implicate în toată această tevatură au fost la capitolul comunicare mai opace ca oricând.
     S-au aruncat pe piaţa media tot felul de ciosvârte de informaţii, mai mult sau mai puţin conforme cu adevăratele stări de lucruri, dar ceea ce a reprezentat şi reprezintă esenţialul s-a păstrat "la secret" cu străşnicie. Una dintre cele mai sinistre glume care s-au făcut în această perioadă este legată de propovăduirea necesităţii transparenţei totale a actului politic decizional.
     Dacă ar fi să identificăm un element de certitudine din această perioadă premergătoare dezbaterii moţiunii de cenzură atunci, fără îndoiaă, ar fi teama protagoniştilor de a acţiona "pe faţă", în văzul tuturor, de a da dovadă de responsabilitate faţă de cei care le-au acordat încredere, fie că a fost vorba despre membrii propriului partid sau al diverselor camarile, fie de marea masă a alegătorilor. Însuşi faptul că planează suspiciunea că au avut şi au ceva de ascuns este suficient pentru a fi evaluaţi de electorat, aşa cum se cuvine. Sunt mult prea multe lucruri obscure pentru a mai exista resurse de încredere că tot ce se declară public este şi adevărul-adevărat. Suntem neîndoios, victimele unor manipulări de proporţii, gândite şi puse în "operă" de profesionişti. Aşa se explică de ce reuşesc atâtea manevre oculte. Dar, tot atât de valabilă este şi reciproca. Sătui să fie mereu masă de manevră, mulţi alegători s-ar putea să refuze acest statut umilitor şi să acţioneze în consecinţă. Nu este vorba numai şi nici în primul rând de posibilitatea amplificării absenteismului, ci de decizia de a contribui decisiv la reformarea clasei politice prin opţiuni de vot care să-i înlăture drastic pe toţi aceia care una gândesc şi alta spun, şi una spun şi alta fac. Şi nu este vorba, poate, numai de persoane, ci şi de partide. Aşa cum evoluează lucrurile, o astfel de posiblitate se conturează tot mai clar. Multe depind de ceea ce se va întâmpla în orele următoare. Numai astăzi nu e miercuri.