Editorial

Lacrima Preşedintelui (de Valentin Stănilă)

     Ce aveţi cu şeful statului? Nu este şi domnia sa om, n-are dreptul să plângă, să se bucure, să danseze, să cânte, să dea frâu liber sentimentelor care îl... umanizează? Oare este nevoie ca fiecare gest al său, fiecare replică, fiecare stare de spirit să facă obiectul analizelor, comentariilor de presă?
     Iată, bunăoară, acum. Nici măcar n-a lăcrimat de-a adevăratelea, când şi-a susţinut declaraţia de presă de la Bruxelles privind "unda verde" dată de Consiliul European pentru aderarea României la UE la 1 ianuarie. Cu toate acestea, unele televiziuni şi ziare au scris că "preşedintele a plâns". O fi avut, puţin, vocea tremurată, emoţionat sau nu, dar de aici ce concluzii majore, importante pentru ţară, s-ar putea trage? Dacă ar fi să ne luăm după un cotidian care a consultat, nici mai mult nici mai puţin, câţiva psihiatri de marcă, nu ne rămâne decât să-l definim pe domnul preşedinte fie drept "un temperamental sangvinic", cum a zis un specialist, fie să spunem că "este pur şi simplu, un gest de actor experimentat în vederea câştigării de capital electoral", cum a afirmat un altul. Nu ne pronunţăm deoarece nu psihiatria este meseria noastră, însă suntem obligaţi - tocmai prin profesie - să examinăm mica chestiune cu adevărat importantă. Ne referim la necesitatea de a evalua mesajul pe care cei mai înalţi demnitari ai ţării l-au transmis şi îl transmit, în continuare, cu prilejul evenimentului istoric al dobândirii de către România a statutului de membru în Uniunea Europeană.
     Unii recurg la comparaţii pentru a situa în timp şi spaţiu, evenimentul. De pildă, premierul Tăriceanu a sugerat că este aproape echivalentul Marii Uniri din 1918, sărind exact peste Revoluţia din decembrie 1989 fără de care integrarea europeană a României ar fi fost imposibilă, iar domnia sa n-ar fi ajuns în vecii-vecilor şef de guvern. Alţii linguşesc poporul român, cum a făcut-o, din nou, preşedintele Băsescu prin afirmaţia referitoare la meritele tuturor românilor pentru pregătirea aderării, fără nuanţările strict necesare, dar şi după aprecierea potrivit căreia stadiul de pregătire este "unul mediocru". Aceste vorbe, lip-site în majoritatea lor de noimă, nu pot să ascundă câteva fapte esenţiale. De la absenţa unei Strategii postaderare până la restanţele considerabile în ar-monizarea legislaţiei interne cu acquis-ul comunitar, de la pregătirea cu totul insuficientă pentru absorbţia fondurilor nerambursabile care ne-au fost alocate până la neclarităţile privind alegerea europarlamentarilor români, de la caracterul propagandistic al acţiunilor anticorupţie până la deficienţele grave în formarea cetăţenilor despre beneficiile şi costirile pe care le presupune apartenenţa la UE, precum şi un milion de alte teme la fel de presante şi de serioase, ne oferă tabloul real al modului în care actuala putere şi-a onorat obligaţiile care îi reveneau în perioada anterioara şi chiar imediat premergătoare momentului de la 1 ianuarie 2007.
     Ne-am fi aşteptat ca, într-un fel sau altul, prin mesajele lor primii doi demnitari din ierarhia de facto a statului, ca şi alţii ca ei, să înceteze a se mai umfla în pene (uită că Tratatul de aderare a fost semnat în funcţie de rezultatele negocierilor cu un alt Guvern şi că multe progrese au fost înregistrate în diferite domenii, fie că autorităţiile s-au băgat (potrivit binecunoscutului principiu liberal) fie că în multe domenii au fost ignorate acţiunile lor anapoda, şi să se concentreze, cu toată seriozitatea, pe temele care indică vulnerabilităţi, restanţe, riscuri ş.a.m.d. Ce ne-au comunicat preşedintele şi premierul în transmisiunea directă de la Bruxelles? O informaţie pe care o receptaseră prea bine toţi cei interesaţi, precum şi câteva comentarii în care fiecare trăgea spuza pe turta proprie. Faţă de această situaţie, lacrima şefului statului intră în zona derizoriului.
     Se iluzionează cei care îşi închipuie că pot înduioşa, la nesfârşit, largi segmente ale populaţiei cu tot felul de isprăvi actoriceşti. Până la urmă, chiar şi cei consideraţi iremediabil naivi se întreabă: cu ce m-am ales (ne-am ales) din toate aceste show-uri? Ne este mai bine sau mai rău, vom trece cu succes şocurile aderării? Cine va profita şi cine va trage, din nou, ponoasele? Cât timp nu se dau răspunsuri măcar credibile la astfel de întrebări nicio lacrimă prezidenţială nu va reuşi să schimbe, cu adevărat, stările de spirit provocate de absenţa unor rezultate pozitive palpabile. Repetarea unor gesturi spectaculoase nu anulează valabilitatea zicalei cu ulciorul care nu merge de mai multe ori la apă.