Editorial

Vina celor născuţi înainte de 1982
(de Valentin Stănilă)

     Toţi cei care nu împliniseră şase-şapte ani în decembrie 1989 au colaborat, în cele mai diverse forme, cu structurile regimului înlăturat de revoluţia română (a fost sau n-a fost revoluţie este o temă mai amplă, dar faptul că până şi în cele mai înalte acte oficiale i se zice aşa, nu vedem de ce s-ar cuveni să folosim un alt cuvânt). Vedeţi, nu i-am mai pus la socoteală pe "şoimii patriei". Am început cu pionierii, respectiv şcolarii din clasa a II-a primară care primeau cravata roşie cu tricolor şi celelalte simboluri comuniste, într-o ordine tradiţională şi anume în funcţie de rezultatele la învăţătură. Momentul primirii în Organizaţia Pionierilor era marcat de cântece, de recitări adecvate. Iată, aşa ajungem, la un fapt de actualitate legat tot de "colaboraţionism": dezvăluirile de la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor referitoare la membrii ei care au fost autori ai unor omagii muzicale la adresa regimului comunist şi a celor doi Ceauşeşti (în special). Bineînţeles, n-au scăpat nici autorii textelor pentru marşuri, ode şi alte "producţii" de acelaşi fel.
     Aici nu mai este vorba despre dosare scoase de la "secret". Au fost la vedere alături de cei care s-au bucurat de mare notorietate - compozitori, scriitori, artişti plastici etc. - prin lucrări (era să le spunem opere) aveau o foarte largă circulaţie sute şi mii de alţi membri ai uniunilor de creaţie, inclusiv (iar, în unele cazuri, în primul rând) cei care după revoluţie au încercat să se afirme drept cei mai vajnici şi mai neînfricaţi luptători anticomunişti. Tot ce au compus, scris, pictat, sculptat etc. se află consemnat în colecţiile muzeelor, în paginile publicaţiilor de specialitate, ale presei, în general, din perioada antedecembristă. Din când în când, sunt reproduse în ziare, reviste şi prin mijloacele audiovizuale. Prin urmare, demersul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor nici nu-şi avea rostul, deoarece, la mijloc, nu se află tentativele de ascundere a adevărului.
     A fost, este şi va fi dreptul fiecărui concetăţean din categoriile amintite (la care s-ar putea adăuga, fireşte, gazetarii, dar şi alte persoane care s-au pronunţat public în calitate de susţinători ai regimului comunist) să-şi evalueze şi/sau să-şi reevalueze această parte a biografiei lor. Incontestabil, raportarea la propriul trecut (nu includem aici pe cei care s-au făcut vinovaţi de încălcarea drepturilor omului, pe cei care au săvârşit fapte de natură penală) prezintă un mare interes pentru starea actuală şi viitoare a societăţii noastre.
     Remarca este valabilă pentru milioane de oameni, nu numai pentru cei care au depus jurământul de credinţă la primirea în PCR şi UTC, ci şi pentru alţii care au participat la cele mai diverse manifestaţii fie şi numai că au scandat "Ceauşescu - PCR").
     Gradele de "colaboraţionism" au fost, desigur, diferite şi, în consecinţă, în cazul unui fenomen de masă de genul celui examinat aici se impun modalităţi de abordare potrivite, conforme cu valorile şi principiile democraţiei, ale statului de drept. Singura menţiune care devine obligatorie - după părerea noastră - vizează poziţia persoanelor publice din prezent. Din momentul în care şi-au asumat un asemenea statut politic, social, artistic etc. au datoria de conştiinţă (îndrăznim să vorbim şi despre lucruri cu adevărat mari, sfinte) să-şi evalueze trecutul, anii de viaţă trăiţi în perioada dictaturii comuniste. Că vor ajunge sau nu la concluzii care să placă unui anumit segment al societăţii (mai ales cel care deţine, la ora actuală, supremaţia în mass-media, în special în cea audiovizuală) este o altă poveste. Deseori a te pronunţa împotriva curentului a reprezentat un act de curaj perfect dezirabil, de care au fost capabili doar puţini, dar care ne-au mai spălat ceva din ruşinea noastră mai mult sau mai puţin colectivă. Când ne referim la propria conştiinţă se cuvine să fim consecvenţi, până la capăt, principiului libertăţii fiecăruia de a opta pentru maniera personală de comportament public. Pentru a nu lăsa loc confuziilor repetăm: nu includem aici faptele din trecut (ca de altfel şi cele din prezent) care intră sub incidenţa Codului Penal. Una este să intentezi procese pentru crime şi alta pentru convingeri sau, mă rog, conjuncturi istorice care au influenţat viaţa unei întregi naţiuni.