Editorial

Mintea de pe urmă (de Valentin Stănilă)

    Trebuie să se petreacă tot felul de încurcături, de necazuri, iar în unele situaţii adevărate drame şi tragedii, pentru a se înţelege că orice decizie care afectează viaţa oamenilor se cere bine gândită, minuţios pregătită, prin luarea în considerare a unui număr cât mai mare de consecinţe. Numai că, din păcate, imediat după ce se constată cât de mare a fost eroarea decidenţilor într-un caz sau altul, se uită repede şi se procedează, în continuare, iresponsabil, ca şi în împrejurările precedente.
    Aceste reflecţii au fost provocate şi de paşii înapoi pe care-i fac amintiţii factori decidenţi şi susţinătorii lor ardenţi (din sfera analizelor politice şi comentarilor pe teme de actualitate) în legătură cu (între altele) aşa numita purificare morală a societăţii şi cu aplicarea principiului restitutio in integrum.
    Deschiderea Cutiei Pandorei - reprezentată de dosariadă şi de corolarul ei legea lustraţiei ca şi de condamnarea comunismului - a produs o teribilă panică mai ales în rândurile celor care credeau că tăvălugul îi va ocoli. Acum, propun o atitudine "mai nuanţată", "mai selectivă", "mai responsabilă", condamnă "linşajul public", fac apel la istorie, incisiv la... Inchiziţie, se pronunţă categoric împotriva practicilor care duc la apariţia "victimelor rituale" ş.a.m.d. Mulţi dintre cei care se situează, în prezent, pe aceste poziţii sunt exact radicalii de ieri, personajele care au susţinut sus şi tare că "trebuie mers până la capăt", că "se impune a se tăia în carne vie" ş.a.m.d.
    Nu vrem să facem procese de intenţie, dar dacă tot se aplează la istorie, se cuvine să reamintim că au existat exemple ilustre şi unele mai puţin ilustre (în special de aici din spaţiul carpato-dunăreano-pontic) de indivizi care, simţindu-se cu musca pe căciulă, au strigat mai tare decât toţi ceilalţi că trebuie condamnaţi vinovaţii de fapte pe care ei înşişi le comiseseră, fără nici un scrupul, fără urmă de remuşcare.
    Descoperirea unor turnători la Securitate exact în cazul unora dintre cei mai vehemenţi acuzatori ai poliţiei politice din timpul regimului comunist (cei care au recurs la astfel de practici în alte regimuri sunt, bineînţeles imaculaţi) ne îndeamnă să fim mai circumspecţi ca până acum când avem de-a face cu radicalisme zgomotoase, cu acte de intoleranţă şi de iraţionalitate evidente.
    În ziarul nostru s-a exprimat, deseori, punctul de vedere potrivit căruia trecutul se cere asumat integral, la toate nivelurile, de la cel individual până la comunitatea naţională, iar faptele cu caracter penal, indiferent de regimul în care au fost comise se cer judecate fără reţineri, fără false pudori. În acelaşi timp, ample procese şi fenomene politico-sociale, cum sunt cele care vizează un regim politic sau evenimente de proporţiile şi însemnătatea Revoluţiei române din decembrie 1989, nu pot - prin însăşi natura lor - să facă obiectul unor acţiuni ale Justiţiei, ele revenind în exclusivitate cercetării istorice, pe baze ştiinţifiice. Nu ne vom ocupa atât de mult şi de al doilea aspect, cel privind reconstituirea dreptului de proprietate, întrucât - în pofida unor deosebiri de esenţă - se practică aproximativ aceleaşi proceduri ca şi în cazul evaluării trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat. Nu s-au tras învăţămintele necesare din modul în care s-a aplicat Legea nr. 18/1991 şi s-a perseverat până la absurd, până la provocarea unor adevărate tragedii, prin adoptarea altor legi, tot din domeniul proprietăţii. S-a ajuns la atâtea situaţii ridicole, absurde - de la restituirea unor străzi întregi până la evacuarea unor şcoli, a unor grădiniţe fără să se repartizeze nimic în schimb - încât autorităţile se află în cea mai ingrată postură. Dar şi despre astfel de cazuri am scris.
    În prezent, s-a făcut marea "descoperire" că prin restituirea unor vaste zone forestiere s-a dat cale liberă defrişărilor de păduri, principala cauză a dezastrelor care se petrec, inclusiv potopul din ultimul timp. Mare "descoperire"! Fără să se ţină seama de experienţe la fel de grave (deşertificarea de la noi şi din alte locuri de pe glob), s-a procedat - cel puţin - nesăbuit, ignorându-se consecinţele perfect previzibile. La ce ne mai slujesc, acum, paşii înapoi, regretele, remuşcările? Răul imens a fost făcut şi multe generaţii vor avea de tras ponoasele. Aşa că ne vedem nevoiţi să repetăm ceea ce, din păcate, nu s-a înţeles: "Principala lecţie a istoriei este aceea că prea puţini învaţă din lecţiile ei".