- Toată lumea vuieşte de discursul prezidenţial. Primul pe care Băsescu a găsit de cuviinţă să-l ţină după învestirea ca preşedinte al ţării. A trecut de când s-a instalat în fruntea statului un an şi jumătate. Şi în răstimpul ăsta, rezultă din mesajul său adresat naţiunii de la tribuna Parlamentului, nu s-a prea purtat precum ne-a promis când a fost ales: ca un preşedinte-jucător. Sau a fost jucător în sensul că a stârnit, cum îi e firea, fel de fel de scandaluri. Despre mersul reformelor în învăţământ, în agricultură, în sănătate ne-a vorbit abia luni, pentru prima oară în mod oficial, criticând la greu guvernul, ca şi cum ar fi descoperit
     - Traian Băsescu n-a criticat însă guvernul de mila poporului, ci pentru a-şi spori cota de încredere şi credibilitate în faţa acestuia. Pentru omul simplu ori pentru acela neinteresat în mod special de politichie, ar putea părea că preşedintele le-a zis-o membrilor Cabinetului Tăriceanu de la obraz. Eroare! Nu de grija românilor moare Băsescu, ci de grija fotoliului său pe care ar dori - aşa cum a afirmat, de altfel - să mai stea vreo 9 ani. Dacă ne-o da mâna...
     - Interesantă lipsa la apel a premierului de la discursul prezidenţial! Adică, Tăriceanu şi-a luat libertatea să-l înfrunte pe faţă pe Băsescu? Nu-i a bună. Interesant a fost şi faptul că şeful statului s-a aşezat în banca rezervată Guvernului şi nu pe un scaun special destinat preşedintelui, cum văzusem noi până acum la Iliescu ori Constantinescu. Ori de-aia n-o fi venit Tăriceanu?! Mai mult, Băsescu şi-a instalat consilierii la egalitate cu miniştri, punându-l la vedere pe mult stimatul Teodor Stolojan
     - A aşteptat Berceanu să-i vină apa la moară, dar şi când i-a venit. Postul de ministru al Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului îl satisface pe deplin. Mai abitir decât acela de preşedinte al Senatului. Ce să facă el la Senat? Să conducă şedinţele, ore în şir, în timp ce ăilalţi chiulesc pe rupte şi-şi rezolvă afacerile? Dar la Transporturi... e altceva. Mai ales acum, când mai e un pic şi încep să curgă râuri banii de la Uniunea Europeană
     - Cu obrăznicia-i tipică, Berceanu a ieşit într-o conferinţă de presă şi a zis că o să dea afară pe oricine din subordine fără să ceară voie de la nimeni. E şef de tarla. A şi făcut o demonstraţie cu directorul Aeroportului Băneasa, parcă. "Nu l-am văzut pe nici unul care să vină cu o falcă în cer şi cu una în pământ să ceară socoteală pentru că a fost numit în funcţie", a mai zis senatorul oltean. Păi, dacă tot i-a venit ideea, de ce n-a pus-o el în aplicare?
     - "Nu mă văd condus de Voiculescu", a mărturisit, plin de sinceritate şi aroganţă, Berceanu jurnaliştilor. Afirmaţie care vine să confirme, o dată în plus, dacă mai era nevoie, că, lui Voiculescu, "lucrătura" i-a aplicat-o PD-ul, cel mai deranjat de prezenţa Partidului Conservator la împarţeala cozonacului
     - În continuarea programului partidului, ăla introdus în casetele deputaţilor PSD mai acum ceva timp în urmă de Miron Mitrea, social-democraţii lui Geoană au mai avut o surpriză. Se modifică sigla partidului: din trei trandafiri, un stol de cocori. Semn că unii au în cap stoluri, stoluri ideile, unele mai potrivite decât altele să atragă electoratul. Şi, apropo de PSD, ce-o mai fi făcând dl Hrebenciuc, că dânsul era cu strategiile?

Xantipa

     Peste o mie de oameni au venit, ieri, la cimitirul Bellu din Capitală pentru a-l conduce pe Gică Petrescu pe ultimul său drum. În pofida căldurii, au petrecut aproape trei ore în soarele de pe aleile cimitirului, capela în care s-a ţinut slujba fiind neîncăpătoare pentru cei care au vrut să aducă un ultim omagiu cunoscutului cântăreţ.

     Slujba religioasă, care a început în jurul orei 12.00, a durat aproximativ o oră, timp în care sute de oameni s-au perindat prin capelă, aducând flori şi lumânări. Printre aceştia, mai mulţi artişti, precum Alexandru Arşinel, Ion Lăceanu, Cornelia Catanga şi soţul ei, Aurel Pădureanu. In mulţime s-au aflat şi câţiva deputaţi.
     Înainte ca trupul neînsufleţit al maestrului să fie scos din capelă, prin mulţime au defilat militari cu zeci de coroane de flori, trimise de diverse instituţii ale statului, de companii cu care acesta a lucrat de-a lungul vieţii, dar şi de oameni obişnuiţi care l-au admirat. Sicriul cu trupul neînsufleţit a fost scos din capelă la ora 13.00, în sunetul fanfarei, fiind întâmpinat de mulţime cu rafale de aplauze, flori şi lacrimi.
     Fanfara militară a cântat imnul României şi s-au tras salve de armă în aer.
     Deşi aleile cimitirului au fost neîncăpătoare, unii oameni mai curioşi trecând peste morminte şi ţinându-se de cruci, pentru a vedea mai bine, admiratorii maestrului s-au arătat nemulţumiţi, spunând că prea puţini oameni au venit să plângă moartea artistului.
     "Nu va mai fi altul ca el. A fost un om mare", erau cuvintele celor din mulţime, majoritatea trecuţi de prima tinereţe.
     Cei mai mulţi nu au plecat de la locul înmormântării nici după ce evenimentul a luat sfârşit, în jurul orei 14.00, unii aşteptând să se facă loc pentru a depune flori pe mormânt, iar alţii pentru a discuta în continuare şi a depăna amintiri legate de artist.

     Anul 2001. În parcul sediului din şos. Kiseleff al partidului care, cu şase luni în urmă, câştiga triumfal alegerile, după o guvernare de coaliţie dezastruoasă adie aer sărbătoresc. Premierul Năstase, devenit, totodată, şef de partid, prin ieşirea din dispozitivul organizatoric a preşedintelui Iliescu, îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Festivităţile au căpătat, prin grija harnicilor săi colaboratori, aerul unei veritabile sărbători naţionale. Pentru a da prilej tuturor celor dornici să-şi prezinte omagiile şi să-l asigure pe cel mai puternic om al momentului de totalul lor devotament, protocolul de partid şi de stat a organizat trei reprize de prezentări: una la Parlament, pentru membrii corpului legiuitor, o alta la partid, pentru lumea bună şi pentru VIP-uri şi ultima, spre seară, la Snagov, dacă îmi aduc bine aminte, pentru colegii din guvern şi partid, oamenii apropiaţi. La Kisseleff, oaspeţii sosiţi buluc au fost ordonaţi într-o coadă lungă,ce pornea de la intrarea din spatele palatului şi sfârşea undeva pe pajişte, unde premierul, la trei ace, mulţumea din vârful buzelor, adresând câteva cuvinte celor care meritau un spor de atenţie. În spatele său, sepepiştii de serviciu primeau şi depozitau cadourile, între care se remarcau ambalajele specifice tablourilor. Întreaga manifestare căpătase un aer straniu de religiozitate, nimeni cutezând să fluiere în biserică cu vreun gest care ar fi ieşit din regulile protocolului. Cinci ani mai târziu. Palatul Parlamentului, aripa în care a fost amenajat Muzeul de Artă Contemporană. Cu două zile mai devreme de data din calendar, deputatul Adrian Năstase îşi sărbătoreşte aniversarea într-un mod original: lansând volumul "Codul lui Zambaccian" - o culegere de articole pe care le-a publicat în ultimul an înt-un cotidian central, care i-a oferit cu generozitate o rubrică. Gazdă atentă, autorul îşi primeşte puţinii invitaţi, cu căldură. Zeflemelele şi ironia au rămas în carte. Observaţiile acide, care au făcut nu o dată deliciul asistenţei, sunt rezervate celor absenţi - aceia care-l poartă pe drumuri, punându-i tot felul de întrebări incomode şi căutându-i nod în papură. Printre cei sosiţi la lansare nu se numără niciunul dintre actualii lideri ai partidului pe care l-a condus, dar este prezent, surprinzător, vechiul său critic, fostul preşedinte Iliescu. În primul rând al sălii iau loc doamna Năstase şi cei doi fii, care joacă acum cu modestie rolul de simpli membri de familie ai unui simplu parlamentar. Prezentarea decurge într-o notă de bună dispoziţie şi autorul face risipă de vorbe de duh şi de epitete bine găsite. Dovedeşte, o dată în plus, că are haz şi ştie să-şi ţintuiască adversarii la stâlpul ridicolului. Dezvăluie vâna unui foiletonist de talent şi gazetarii prezenţi - altădată ţinuţi prin ţarcuri de către celebra Dorina Mihăilescu, artizana proastei sale relaţii cu presa - se bucură, acum, de complicitatea celui pe care l-ar putea avea drept coleg. Este un alt Adrian Năstase, umbra "arogantului" de altădată regăsindu-şi calităţi pe care le credeam îngropate în orgolii şi adulaţie, eliberat de armătura protectoare a celor care au făcut din el un prizonier al intereselor proprii.
     Nu-mi pot reprima o obsedantă întrebare: de ce unii oameni trebuie să se împiedice de propriile lor limite şi abia căzând de pe piedestalul pe care au fost înălţaţi să-şi recapete trăsăturile care fac din ei oameni asemenea celor pe care, de regulă, îi dispreţuiesc? Sau pe care nu mai apucă să-i bage în seamă.

Pentru a răspunde fie puteţi intra pe forum fie ne puteţi trimite un mail cu răspunsul dvs. aici