Editorial

    Incontestabil, evenimentul central al acestei săptămâni a fost Raportul de monitorizare al Comisiei Europene, cu tot ce s-a întâmplat în ţară şi peste hotare în preajma şi după publicarea acestui document. De aici, interesul deosebit (real) manifestat de cercuri largi ale populaţiei, fapt pe care presa n-avea cum să nu-l surprindă în toată amploarea şi profunzimea lui. Chiar dacă analizele şi comentariile "au dat pe-afară", ajungând la suprasaturaţie, suntem obligaţi de însăşi desfăşurarea vieţii politice şi economico-sociale să revenim, fie şi numai prin punctarea unor aspecte care impun o claritate maximă în maniera de abordare şi rezolvare.
    Unul dintre aceste aspecte este, tot incontestabil, cel implicat de recomandarea preşedintelui Comisiei Europene şi a Comisariatului pentru extindere privind necesitatea asigurării stabilităţii politice în România în perioada decisivă a pregătirilor pentru aderarea la UE.
    Întrucât mai toată lumea se aştepta la schimbări (unele radicale) după publicarea Raportului, iată, acum, tema aceasta se cere examinată, înainte de toate, prin prisma mesajului amintit. Mai-marii Executivului de la Bruxelles n-au oferit prea multe detalii în legătură cu viziunea domniilor lor asupra conceptului de "stabilitate politică". A fost destul de clar că s-au referit, în special, la menţinerea actualului guvern, cel puţin până la publicarea următorului Raport al Comisiei, şi anume până la începutul lui octombrie a.c.
    Raţionamentul oficialilor UE este cât se poate de simplu: în condiţiile în care se cer îndeplinite numerooase şi grele obiective într-o perioadă atât de scurtă, se cer evitaţi toţi factorii perturbatori, tot ce ar putea determina slăbirea ritmului reformelor, deformarea unor fenomene şi procese intrinseci integrării europene a României. Or, ce poate fi mai dăunător acestor obiective decât o criză de guvern, fie ea foarte scurtă? Buni-răi, cei care deţin în prezent puterea executivă în stat asigură un minim de continuitate, de coerenţă a acţiunilor în curs de derulare. Orice pauză, oricât de scurtă, în exercitarea rolului esenţial al Guvernului în îndeplinirea angajamentelor asumate în vederea aderării României la Uniunea Europeană este contraproductivă şi ar putea determina amânarea datei la care vom dobândi calitatea de membru al UE. Repetăm: acesta este raţionamentul Comisiei Europene, iar nesocotirea lui ne-ar costa enorm.
    Din punctul de vedere al cetăţeanului român, dornic să aderăm la 1 ianuarie 2007, interesul major se concentrează pe îndeplinirea, în cele mai bune condiţii, obiectivelor sintetizate în Raportul de monitorizare, respectiv eliminarea tuturor steguleţelor roşii şi diminuarea sensibilă (până şi la eliminare şi în acest caz) a steguleţelor galbene.
    Tot ceea ce poate să contribuie la atingerea acestei ţinte este - din nou, potrivit viziunii cetăţeanului român adept al integrării europene a României - perfect dezirabil, ba, mai mult, obligatoriu. Nu numai că acestui cetăţean i s-a făcut lehamite de nesfârşitele certuri dintre politicieni, certuri în care identifică mai ales "lupta pentru ciolan" (s-o spunem pe cea dreaptă), ci a ajuns în stadiul în care a înţeles că se impune a se face mai mult, şi anume a se realiza un minim de unitate naţională în numele unei cauze naţionale.
    Nu este vorba de a închide ochii în faţa derapajelor guvernamentale, a erorilor grave pe care le comit diverşi demnitari (inclusiv în aceste zile, în gestionarea a tot felul de crize, nu în ultimul rând a celei provocate de gripa aviară), ci despre necesitatea de "a pune umărul" efectiv la realizarea obiectivelor stabilite. Bunăoară, ar fi cât se poate de potrivit ca partidele din Opoziţie să acţioneze în Parlament pentru a se adopta, în timpul cel mai scurt, la nivelul de calitate cerut, toate legile care decurg din recomandările cuprinse în Raportul de monitorizare. Ar fi o expresie concretă a angajării naţionale în atingerea scopului comun (comun dacă ţinem seama de declaraţiile oficiale ale tuturor liderilor partidelor parlamentare). Din această perspectivă, se poate aborda realist, raţional şi tema moţiunii de cenzură. Oare nu există o contradicţie evidentă între proclamarea principiului solidarităţii naţionale în acţiunile impuse de procesul aderării şi declanşarea unei crize guvernamentale? Pentru a nu lăsa loc niciunei confuzii precizăm că nu avem în vedere încetarea criticilor la adresa Puterii, ci doar un efort comun în numele unei cauze comune. Dacă se va acţiona în acest spirit, stabilitatea politică va fi asigurată în condiţii acceptabile tuturor, pentru că implică responsabilitatea tuturor.