Editorial

     Pentru a-şi "fundamenta" cele mai absurde poziţii şi acţiuni, tot felul de teoreticieni s-au avântat - în aceste zile - în arenă, ocupând astfel aproape întregul spaţiu public. Faptul că nu primesc totdeauna replica potrivită facilitează proliferarea unor confuzii extrem de periculoase, nu numai în sfera ideilor, ci şi în cea a practicii nemijlocite. Una dintre aceste teorii priveşte "existenţa mai multor Românii". S-a ajuns până acolo încât, pe baza respectivei teorii, se justifică atât discriminările flagrante, cât şi acte care subminează efectiv înseşi temeliile autorităţii statului.
     Chiar în această săptămână ne-a fost dat să citim într-o publicaţie care se consideră "exponenta legitimă a societăţii civile" că, încă din seara zilei de 22 decembrie 1989, au apărut două Românii: "O Românie săracă şi ignorantă" şi "o Românie minoritară care ştiuse mereu de unde îi venea suferinţa".
     Sigur, o astfel de aserţiune este şchioapă de la început. Pe ce criterii s-a stabilit "profilul" celor două Românii? Pe cel social? Atunci, României sărace se cuvenea să i se contrapună o Românie bogată? Să admitem că este valabil criteriul nivelului de instruire a populaţiei adică "o Românie majoritară formată din ignoranţi" şi "o Românie minoritară alcătuită din atotcunoscători", deşi este imposibil să se stabilească o linie de demarcaţie între cele două "ţări". Cum se manifestă ele pentru a putea fi identificate? Articolul la care facem trimitere răspunde fără echivoc: atitudinea faţă de trecut, mai precis faţă de comunism.
     Cine consideră că trecutul recent (dacă recentă este o istorie de aproape un secol) se cere evaluat nuanţat, fără exagerări partizane, fără omisiuni sau adăugiri vinovate ar face parte - chipurile - din România majoritar ignorantă, iar cei care se situează pe o poziţie evident părtinitoare, nenuanţată, încrâncenată, inflexibilă, intolerantă, preconcepută în cel mai autentic stil taliban ar alcătui - cică - România minoritară bine informată, cu discernământ, clarvăzătoare etc.
     De la aceste consideraţii până la propovăduirea teoriei luptei de clasă, chiar cu semn schimbat, nu mai este decât un pas. De altfel, în acelaşi articol se vorbeşte explicit despre "războiul fratricid dintre cele două Românii". Concluzia este aceea că majoritatea trebuie să-şi recunoască ignoranţa (despre sărăcie nu se mai pomeneşte) şi să-şi încredinţeze destinul (sau destinele) celor din România minoritară care ştiu nu numai de unde vine suferinţa, ci şi cum s-o combată.
     Începând cu alegerile parlamentare şi prezidenţiale şi terminând cu diversele opţiuni guvernamentale, perioada postdecembristă este prezentată ca o luptă, pe viaţă şi pe moarte, între "adepţii comunismului" şi "adversarii comunismului".
     Atunci se pune întrebarea: cum de n-au reuşit majoritarii să-şi impună punctul de vedere?
     Evident, întreaga "construcţie" este falsă. Bazele politice şi economice ale comunismului au primit lovituri mortale încă din 22 decembrie 1989 când, practic, s-a autodizolvat partidul unic, s-a deschis drumul pluripartidismului şi s-a trecut (e drept treptat, uneori cu ezitări, cu erori, ca de altfel în toate ţările aflate în tranziţie) la crearea fundamentelor economiei de piaţă, cu toate efectele binecunoscute în plan social. Mai greu a fost şi este cu mentalităţile, dar şi în acest domeniu extrem de sensibil mutaţiile sunt atât de puternice încât adepţi reali ai comunismului (nu vorbim aici despre nostalgicii incorijibili, de regulă, minoritatea care şi-a pierdut privilegiile) sunt relativ puţini şi lipsiţi de o influenţă reală.
     Sigur, o discuţie serioasă privind sechelele comunismului (sau ale regimului antedecembrist care poate fi caracterizat din mai multe unghiuri de vedere) a fost, este şi va fi deosebit de utilă. Trecutul se cere asumat integral, cu luminile şi umbrele lui. Dar oare atitudinea faţă de trecut (presupunând că poate fi "tranşată" atât de radical, între "răii majoritari" şi "bunii minoritari") reprezintă criteriul unic de delimitare a "celor două Românii"? În funcţie de atât de diversele structurări din societate (de la vârste la mediul de viaţă, rural şi urban, de la nivel de pregătire până la volumul veniturilor) se pot inventa zeci de Românii şi, de aici, promovarea unor teorii de-a dreptul antinaţionale, antisociale, antieuropene ş.a.m.d. Fără să negăm nici o clipă contradicţiile, inclusiv interesele opuse, se impune a observa că tocmai în diversitate constă principala virtute a naţiunii civice aşa cum este concepută în lumea liberă, civilizată şi prosperă. În această lume, România unică, întreagă îşi are locul ei firesc, legitim.