Editorial

     Mai tot timpul, oficialităţile încearcă să ne vâre în cap "idei" referitoare la numărul insuficient de instituţii (şi, implicit, de persoane) menite să vegheze la bunul mers al treburilor ţării. Astfel, au apărut şi prosperă agenţii, autorităţi publice, direcţii generale etc, subordonate nu numai guvernului şi primului ministru, ci şi altor structuri ale statului, unele chiar la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. Cine le mai ştie numărul?
     Este o temă care merită întreaga noastră atenţie. O vom aborda, ceva mai amplu, într-o viitoare însemnare, în rubrica de faţă. Deocamdată, constatăm că ministrul Justiţiei a înscris la ordinea zilei necesitatea adoptării unui act normativ în virtutea căruia pe lângă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) să se creeze o instituţie abilitată să purceadă la controlul averilor celor care deţin funcţii de demnitate publică.
     Pentru a evita orice interpretare tendenţioasă, precizăm că ne pronunţăm categoric în favoarea amintitelor verificări, ca parte componentă, esenţială, a luptei anticorupţie. Ceea ce nedumereşte în legătură cu anunţata reglementare în domeniu (respectiv crearea încă unui organism de stat) este faptul că lucrurile se prezintă în aşa fel încât persoanele neavizate să aibă impresia că nu există, în prezent, nici un mecanism prin care să se poată controla averile demnitarilor şi, în general, ale tuturor celor care primesc lefurile din banul public.
     Amnezicilor (reali sau mimaţi) le reamintim că un astfel de mecanism a fost creat încă în... 1996! Este vorba despre Legea nr. 115 din anul cu pricina. Se va împlini, deci, un deceniu de când a intrat în vigoare acest act normativ. Titlul lui complet este "Legea nr.115 din 16 octombrie privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere". Capitolul II al legii este consacrat, în întregime, controlului averilor şi conţine 18 articole, cu prevederi destul de amănunţite, refertioare la ansamblul procedurilor de control, esenţa reglementării constând în implicarea directă a Justiţiei în operaţiuni specifice. Este vorba despre crearea unor comisii speciale pe lângă fiecare curte de apel şi a unei comisii speciale pentru "vârfurile" puterii, aceasta din urmă formată din doi judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (desemnaţi de preşedintele acestei Curţi) şi un procuror (desemnat de Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
     Prin urmare, nu trebuie să se inventeze nimic pentru a se controla averile persoanelor menţionate. Faptul că, până acum, nu s-a recurs decât sporadic la amintitul mecanism de control depăşeşte cadrul comentariului de astăzi. Sigur, merită să se facă o analiză serioasă în legătură cu modul în care s-a aplicat Legea nr. 115/1996, dar - repetăm - nu acest obiectiv ne-am propus acum. Ne rezumăm la a examina, pe scurt, necesitatea sau inutilitatea înfiinţării organismului preconizat de ministrul Justiţiei.
     În afară de faptul că, în calitate de contribuabili, suntem interesaţi, în cel mai înalt grad, să se reducă substanţial cheltuielile bugetare pentru instituţiile statului, apare de neînţeles de ce o activitate extrem de delicată, care impune maximum de obiectivitate, să fie scoasă din atribuţiile Justiţiei şi să se "paseze" unei instituţii din subordinea Guvernului. Ca şi în alte cazuri, evităm procesele de intenţie, însă este limpede că nu există un minimum de garanţii în materie de obiectivitate dacă operaţiunile de control sunt derulate sub egida unei instituţii guvernamenmtale. Tocmai pentru a se evita implicarea politicului s-a rezervat în Legea nr. 115/1996, în exclusivitate, dreptul de a face verificări autorităţilor judecătoreşti.

Mai reţinem un fapt deloc neglijabil. Ministrul Justiţiei şi şeful ANAF reprezintă Partidul Democrat. Ar urma, deci, ca pârghii foarte importante de promovare a unor interese politice destul de străvezii să fie deţinute de exponenţii respectivului partid. Nu trebuie să fi deosebit de perspicace pentru a sesiza ce se "ascunde" în toată tevatura la care ne referim. Dacă, într-adevăr, actuala putere doreşte să combată eficient corupţia, nu este nevoie să-şi asigure modalităţi partizane de acţiune. Apelul la Justiţie este arhisuficient. Mai ales când există şi reglementările legale aferente. În locul zarvei propagandistice, preferăm fapte palpabile în acţiunile anticorupţie. Deocamdată, fie ele chiar şi cu un pronunţat caracter demonstrativ. Totul este să se respecte legea şi să nu se împartă cei vinovaţi în "corupţii noştri" şi "corupţii lor", cu aplicarea de duble standarde. Dacă Justiţia este realmente independentă, de ce să n-avem încrederea în dreapta ei judecată?