Editorial

     Deşi contradictorii şi, în special pe această bază, contestate, sondajele de opinie date publicităţii în cursul acestei săptămâni oferă numeroase teme de reflecţie. Între acestea, incontestabil, se conturează o sumă de aspecte, de elemente care converg spre concluzia că, în societatea noastră actuală, se agravează criza de încredere, o criză autotcuprinzătoare, dar al cărui nucleu poate fi lesne identificat în zonele cele mai vizibile ale clasei politice.
     Am semnalat un element suplimentar de identificare prin "zonele cele mai vizibile" deoarece ele (respectivele zone) nu acoperă în întregime şi nici măcar în mod semnificativ toate componentele clasei politice. Există persoane care nu numai că reprezintă excepţia şi nu regula, ci se află (poate tocmai din această cauză) în postura de marginalizate, prin tot felul de manevre, de procedee, evident, nedemocratice. Fiind foarte puţin cunoscuţi, asemenea politicieni nici nu intră în "listele" oferite de sondaje pentru cuantificarea gradului de încredere faţă de ei. Sigur, merită să se discute cum ar fi posibil "să iasă la suprafaţă", să capete vizibilitatea strict necesară pentru a se afirma public, dar aceasta este o chestiune care impune discuţii separate.
     Să ne limităm, prin urmare, la persoanele care sunt percepute ca exponente ale formaţiunilor politice de prim-plan. Pentru mai multă claritate, se cere subliniat că şi în rândurile lor se află excepţii de la regulă, dar nu la acestea se referă însemnările de astăzi.
     Testul principal în materie de credibilitate l-a constituit şi îl va constitui sinceritatea, exprimată - înainte de toate - prin asumarea propriilor erori. Cine îşi aminteşte de gesturi semnificative din întreaga perioadă postdecembristă în care politicieni de marcă să fi recunoscut că, într-o împrejurare sau alta, au comis erori? Au fost extrem de puţine cazuri. De obicei, persoanele vizate se prezintă ca infailibile, drept foarte performere în domeniile de activitate pe care le păstoresc. E drept, preşedintele Băsescu, de exemplu, a recunoscut că a greşit, în vară, când a negat imixtiunea premierului Tăriceanu în treburile Justiţiei, dar a făcut-o "strâns cu uşa", fără asumarea consecinţelor faptului că a minţit, pur şi simplu. În rest, s-a reţinut că este... "perfect".
     La rândul său, premierul Tăriceanu, campion al gafelor politice, responsabil de numeroase eşecuri ale unei guvernări ratate (ce înseamnă, oare, altceva, actuala criză din învăţământ?), n-ar recunoaşte, nici în ruptul capului, că a greşit, că este foarte deficitar la capitolul management politico-administrativ. Aceeaşi infatuare (citeşte: suficienţă) îi caracterizează pe cei mai mulţi miniştri din Cabinetul său, autori - şi ei - ai unor gafe monumentale.
     Nici precedenţii guvernanţi nu s-au remarcat prin prea mult curaj în asumarea propriilor erori.
     Una dintre cauzele deficitului de credibilitate (care a determinat pierderea puterii) a fost tocmai modul triumfalist în care şi-au prezentat rezultatele şi refuzul de a-şi evalua deschis, critic, propriile prestaţii.
     În general, există o reţinere nejustificată, la majoritatea covârşitoare a politicienilor, de a se înfăţişa public într-o manieră realistă, cu luminile şi umbrele, cu limitele şi greşelile inerente oricărei activităţi dificile, complicate, desfăşurată deseori în împrejurări imprevizibile. Când te recomanzi ca perfecţiune personificată, nimeni nu te crede, iar dacă erorile sunt mari, evidente, un asemenea comportament duce inevitabil la uriaşe şi irecuperabile pierderi de credibilitate.
     Sigur, ar fi de dorit ca autoevaluările să meargă mai departe decât recunoaşterea - de obicei formală - a unor greşeli şi să reprezinte tentative serioase, competente de identificare a cauzelor, fie şi numai pentru evitarea repetării gafelor, bâlbâielilor, ezitărilor, revenirilor la reveniri, costurilor sociale nejustificate, abaterilor de la reglementările în vigoare, promovării pe baza criteriilor oculte, soluţiilor dictate de grupurile de interese reprobabile. Şi enumerarea ar putea continua. Pe vremuri se spunea că "numai cine nu munceşte nu greşeşte". Era un fel de justificare a erorilor. Acum avem parte numai de politicieni perfecţi. Aşa ne trebuie!