Timisoara, în urmă cu 15 ani

   
   
    de Valentin Stănilă
    În conjunctura politică actuală, împlinirea unui deceniu si jumătate de la Revolutia română din decembrie 1989 riscă să fie marcată, în cazul cel mai bun, cu proverbiala indiferentă a majoritătii vietuitorilor din spatiul mioritic. Un eveniment care a marcat – în cele mai multe situatii – decisiv destinul milioanelor de cetăteni ai României merită, însă, un alt „tratament", fie si numai pentru faptul că mereu ne raportăm la el în cele mai diverse moduri. Sintagmele „înainte de Revolutie" si „după Revolutie" au intrat într-o asemenea măsură în limbajul cotidian încât o folosesc până si cei care neagă că ar fi avut loc, în România, o revolutie.
   Oricât de importantă ar fi constituirea unui guvern credibil în urma recentelor consultări electorale, nu putem să nu reamintim celor bolnavi de amnezie că însesi alegerile libere, posibilitatea de a ne exprima optiunile în conditiile unui real pluralism politic, chiar si dreptul de a contesta faptul că în decembrie '89 a avut loc o revolutie reprezintă consecinta evenimentelor istorice de acum 15 ani.
   Astăzi, s-ar cuveni să aducem, cu totii, cel mai sincer si mai solemn omagiu martirilor Timisoarei. Cu toate că există păreri diverse, unele dintre ele diametral opuse despre derularea evenimentelor în orasul de pe Bega si în legătură, mai ales, cu caracterul actiunii populare de atunci, nu se poate nega că acolo, în urmă cu un deceniu si jumătate, au murit oameni pentru libertate, pentru înlăturarea lui Ceausescu, a regimului comunist. În memoria celor care s-au jertfit, a celor care au fost arestati si torturati, a celor care au înfruntat gloantele ucigase, s-ar cuveni să fim ceva mai sensibili, mai dispusi la meditatie în raport cu tot ce s-a întâmplat ca România să devină liberă, să progreseze (da, să progreseze – este adevărul gol-golut) în extrem de numeroase domenii, inclusiv în constructia unui stat de drept si a unei economii de piată autentice.
   Cei care deschid gura si spun că „era mai bine pe vremea lui Ceausescu" ar trebui să se gândească de un milion de ori înainte de a face a asemenea afirmatie. Până si cei mai săraci dintre săraci sunt altfel decât în acea vreme. Nu vrem să vorbim cu păcat, dar până si scormonitorii în ghenele blocurilor au alte sanse de a găsi ceva util comparativ cu „vremea lui Ceausescu". S-ar putea considera că reducem la rizibil evocarea unui eveniment crucial din istoria tării. Da, asa este! Dar cei care îl regretă pe Ceausescu nu cad, oare, în ridicol, nu sunt penibili, dacă nu chiar inconstienti?
   Sigur, se cuvine să facem departajarea strict necesară între bravadă si sperante neîmplinite, între cliseele propagandistice si analizele lucide, între responsabilitate si neseriozitate (ca si între multe alte comportamente), dar nu putem eluda limita acceptabilului, limita de la care au câmp liber de manifestare minciuna, manipularea, jocurile de interese oculte.
   
   Poate că mai mult decât recentele alegeri, modul în care marcăm cei 15 ani de când Timisoara s-a ridicat la luptă si si-a cucerit – prin jertfe – statutul de prim oras liber al României reprezintă un test esential. În fata urnelor si-a reconfirmat valabilitatea una dintre cele mai mari cuceriri din decembrie '89 si anume dreptul la diversitate, la optiuni politice eliberate de orice fel de constrângeri. Revolutia începută la Timisoara a însemnat mult mai mult decât acest drept: a oferit cetătenilor României sansa de a se înscrie în rândurile semenilor din lumea liberă, civilizată si prosperă. Înlăturarea regimului dictatorial ne-a recuplat la cursul dominant al istoriei universale. Formula n-are în ea nimic patetic, nimic solemn. Depinde de fiecare cum o receptează, cum o asimilează. De fapt, chiar fără voia unora dintre noi, ne raportăm permanent la sansa din decembrie '89. Nu mâna nevăzută a destinului ne-a arătat pasii pe care i-am făcut în conditii de libertate, ci vointa proprie, vointa fiecăruia dintre noi. Nu sunt de vină cei care au luptat si s-au jertfit pentru esecurile sau neîmplinirile individuale. Dacă noi cei rămasi în viată avem dreptul la libertate, atunci martirii Timisoarei au – cel putin – dreptul la recunostinta noastră.