Sentimentul public al neputintei

   
   
   
    de Valentin Stănilă
    Despre acte de coruptie si alte încălcări ale legii, presa scrie zilnic si, în aceste circumstante, există riscul ca faptele semnalate să intre în zona banalului, fiind considerate de marea masă a concetătenilor nostri ca o fatalitate. Desi mereu prezente în mass-media, relatările despre jaful cu banul public n-au fost atât de multe si n-au prezentat o gravitate mai mare ca situatiile semnalate în ultimele zile.
   Documentele oficiale privind proportiile spălării banilor si gestionării frauduloase a fondurilor publice contin informatii de natură să înfioare orice om cinstit. Nu este vorba despre câteva milioane sau chiar despre câteva miliarde, ci despre mii si mii de miliarde de lei. La aceste ordine de mărime, mintea refuză să mai perceapă „material" dimensiunile hotiei din si cu banul public. Câte nevoi stringente, apăsătoare nu s-ar fi putut acoperi cu cele 12.000 de miliarde de lei plătiti cu documente false? Cum ar arăta multe localităti ale tării, inclusiv Capitala, dacă toate sumele cheltuite pentru achizitii publice – sute de miliarde de lei – ar fi fost folosite potrivit destinatiei lor, fără comisioane uriase si lucrări de proastă calitate? Cum s-ar proteja ordinea publică fără atât de multi corupti în politie? Cum s-ar asigura dreptatea în Justitie dacă n-ar exista destui magistrati certati ei însisi cu legea?
   Ne dăm seama că, punând asemenea întrebări, putem părea, cititorului în postura unui Don Quijote rătăcit în labirintul tranzitiei cu specific (de neconfundat) dâmbovitean. Transcriem asemenea întrebări pentru că ele ne-au fost sugerate de discutiile pe care – în calitate de ziaristi – le avem nu numai cu muritorii de rând dezamăgiti, debusolati, în căutare febrilă de repere morale, de exemple, din care să rezulte convingător că este posibilă asanarea, fie doar partială, a societătii. Transcriem asemenea întrebări (care, dintr-un anumit unghi de vedere, pot să pară caraghioase) si pentru că, adresându-le unor judecători, unor politisti, unor procurori si chiar unor ministri, n-am primit nici un răspuns convingător. Sentimentul neputintei în lupta împotriva coruptiei, a altor ilegalităti, i-a cuprins si pe unii (ca să nu zicem pe multi) dintre cei care au dreptul legal de a impune respectarea legii.
   Aici nu este vorba doar despre amploarea unui flagel sau a altuia (element care, desigur, se cere luat în considerare cu toată seriozitatea), ci si despre zonele în care virusii îsi fac de cap. Când exstă implicare, când fără complicităti la niveluri destul de înalte n-ar fi posibile mânării de neimaginat, devine cât se poate de limpede că se aplică – de data aceasta perfect – zicala potrivit căreia „corb la corb nu-si scoate ochii".
   
   La amintitele niveluri, neputinta nu este numai mimată – sau nu este mimată – în toate cazurile. Anumiti factori decidenti sunt prizonieri ai respectivelor retele de interese, nu au posibilitatea, instrumentele cu care să actioneze, nu dispun de aparatul necesar, inclusiv pentru investigarea unor sesizări, iar dreptul de decizie le este sever îngrădit. Se află în postura unor generali fără armate, fără armament si munitie. De aceea, oricât de îndreptătite ar fi luările lor de pozitie, ele au efecte modeste, iar cei vizati le râd în nas, fac băscălie pe seama unor declaratii dure si îsi văd linistiti de afacerile lor necurate. Se bucură de o imunitate (de facto) infinit mai mare decât cea de care beneficiau parlamentarii până la revizuirea Constitutiei.
   Aici avem de-a face si cu o temă gravă de psihologie socială, de mentalităti, de comportamente si tocmai de aceea ar fi util să-si spună părerile si spcialistii în materie. În ceea ce ne priveste, semnalăm fenomenul si considerăm că ne paste un mare pericol dacă sentimentul public al neputintei se va sedimenta. Or, faptele la care presa s-a referit în ultimele zile arată că numai actiunea urgentă, concentrată si concertată a tuturor celor implicati în combaterea infractionalitătii poate să înlăture un asemenea pericol.